În Căutarea Frumuseții
Ne întrebăm adesea ce caută arta. Care este finalitatea acestui efort, aparent gratuit și lipsit de utilitate practică? Răspunsul cel mai des întâlnit este: arta caută frumusețea. Ea motivează această străduință umană și o justifică, dând vieții un sens mai înalt, desprins de utilitatea, adesea prozaică, a cotidianului.
Ce este frumusețea? Tema a preocupat artiștii din toate timpurile, dar și pe filosofii și gânditorii din toate epocile. Invariabil, frumusețea este considerată sinonimă cu armonia, descrisă matematic drept un raport potrivit între părțile inegale ale unui întreg, care se regăsește și în relația dintre întreg și cea mai mare dintre părți. Iar această ecuație a dus la descoperirea numărului de aur, ca formulă matematică a armoniei. Dar asta rezolvă arareori cu succes căutările artistice, care pot contura părțile – căci tehnica se învață la academia de Arte Frumoase – dar nu pot întrezări cu ușurință un întreg omenesc mai mare cu care să le acordeze și care să le justifice. Căci arta nu pare a ține doar de capacitățile vederii, cât mai ales de enigma inspirației, a atingerii a ceva mai mult decât simplele forme senzoriale... ceva din adâncul nostru.
În arta contemporană, inefabilitatea arhetipurilor inspiratoare a născut înclinația către latura conceptuală. Care s-a îndepărtat tot mai mult de necesitatea formelor concrete capabile le reflecte. Până când a rămas lipsită de forme artistice pe care sufletele noastre să le recunoască drept reflecție a acelor lucruri înalte. Astfel că avem tot mai multă artă... fără forme. În universul zen am putea vorbi despre minimalismul stărilor esențiale atinse de conștiința călătorului spre înalt, detașat de lumea senzorială. Dar în lumea noastră occidentalizată pare a fi, cel mai adesea, sindromul unei acute lipse de talent și al incapacității de a aduce frumosul în formele materiei. Și pe care vanitatea tinerilor răsfățați trimiși la școli de artă de către familiile lor înstărite a insistat, cu obrăznicie, să o numească inventivitate artistică. Mai ales că prietenii lor superficiali au reușit să convingă publicul, prin metoda democratică a țipatului mai tare, de valoarea lor artistică... și comercială. Iar originalul a luat locul frumuseții și șocul egoist a devenit noua formulă a afirmării artistice. În care formele au fost eliberate de frumusețe... dar au ajuns sclavele debusolate ale dorinței de originalitate cu orice preț.
În secolul al XX-lea, scopul artei pare să fi devenit afirmarea orgolioasă a artistului, mai presus de reflectarea armoniei în forme care să trezească sufletelele celor din jur. Valorile s-au relativizat și au început să fie măsurate în prețul de vânzare, manipulat de minciunile și fanteziile criticilor, care trebuie acum să le traducă oamenilor ceva ce ei nu mai recunosc... pentru că nu mai văd. Iar dungile, petele și vopseaua aruncată la beție, formele haotice și sunetele stridente au început să ne asalteze lumea sufletească, privind cu dispreț superior la lipsa noastră de înțelegere.
De bună seamă că suferim de o tot mai mare lipsă...
Odată cu asaltul individualismului preocupările pentru valorile fundamentale ale sufletului uman au început să pălească, căci ele țin de esența noastră comună. Lipsa frumosului vine din lipsa căutării armoniei în noi înșine. Din lipsa preocupărilor pentru valori sufletești stabile și adevărate, capabile să facă față schimbărilor circumstanțiale ale lumii exterioare. Din lipsa preocupării pentru descoperirea acelor zone profunde ale lumii noastre interioare care ne leagă de cauzele existenței. Deoarece alergăm dupa lucruri și reușite exterioare efemere, de natură materială, trecătoare. Iar asta dintr-o tot mai proastă educație exterioară... și interioară.
Nu putem exprima în forme ceea ce nu se afla, cumva, în noi. Ceea ce nu a căpătat drept de cetate în universul nostru interior. Adânc ascunsă în profunzimile sufletului uman sau poate reflecție imperfectă a aștrilor de pe cer... frumusețea trebuie să fie și în noi. Creațiile noastre vorbesc despre ceea ce vedem și despre ceea ce visăm; vorbesc despre modul în care reflectăm lumea în noi înșine. Ceea ce ține, fundamental , de calitatea oglinzii sufletești în care imaginile se reflectă. Cu cât este mai limpede, cu atât se văd mai bine luminile din cerul înalt al creației.
Cei vechi spuneau că atragem armonia lumii cu propria noastră armonie. Pe care trebuie să învățăm să o conturăm și să o sculptăm în opera vieții noastre cotidiene, pentru a putea descoperi firul diafan al inspirației. Undeva la intersecția dintre bucurie și visare, dintre muncă și încordare, dintre lumină și umbră, dintre ceea ce este iluzie și ceea ce nu poate muri.
Arta trebuie să ne inspire să ne perfecționăm, să ne descoperim aspirațiile noastre profunde. Adevărata frumusețe înalță sufletul omului. Îl face mai bun, mai luminos, armonizându-l cu umanitatea esențială din el și din semenii săi.
Merită să o căutăm deoarece ne poate da un sens superior vieții.ADRIAN TUDOSE
Ce este frumusețea? Tema a preocupat artiștii din toate timpurile, dar și pe filosofii și gânditorii din toate epocile. Invariabil, frumusețea este considerată sinonimă cu armonia, descrisă matematic drept un raport potrivit între părțile inegale ale unui întreg, care se regăsește și în relația dintre întreg și cea mai mare dintre părți. Iar această ecuație a dus la descoperirea numărului de aur, ca formulă matematică a armoniei. Dar asta rezolvă arareori cu succes căutările artistice, care pot contura părțile – căci tehnica se învață la academia de Arte Frumoase – dar nu pot întrezări cu ușurință un întreg omenesc mai mare cu care să le acordeze și care să le justifice. Căci arta nu pare a ține doar de capacitățile vederii, cât mai ales de enigma inspirației, a atingerii a ceva mai mult decât simplele forme senzoriale... ceva din adâncul nostru.
În arta contemporană, inefabilitatea arhetipurilor inspiratoare a născut înclinația către latura conceptuală. Care s-a îndepărtat tot mai mult de necesitatea formelor concrete capabile le reflecte. Până când a rămas lipsită de forme artistice pe care sufletele noastre să le recunoască drept reflecție a acelor lucruri înalte. Astfel că avem tot mai multă artă... fără forme. În universul zen am putea vorbi despre minimalismul stărilor esențiale atinse de conștiința călătorului spre înalt, detașat de lumea senzorială. Dar în lumea noastră occidentalizată pare a fi, cel mai adesea, sindromul unei acute lipse de talent și al incapacității de a aduce frumosul în formele materiei. Și pe care vanitatea tinerilor răsfățați trimiși la școli de artă de către familiile lor înstărite a insistat, cu obrăznicie, să o numească inventivitate artistică. Mai ales că prietenii lor superficiali au reușit să convingă publicul, prin metoda democratică a țipatului mai tare, de valoarea lor artistică... și comercială. Iar originalul a luat locul frumuseții și șocul egoist a devenit noua formulă a afirmării artistice. În care formele au fost eliberate de frumusețe... dar au ajuns sclavele debusolate ale dorinței de originalitate cu orice preț.
În secolul al XX-lea, scopul artei pare să fi devenit afirmarea orgolioasă a artistului, mai presus de reflectarea armoniei în forme care să trezească sufletelele celor din jur. Valorile s-au relativizat și au început să fie măsurate în prețul de vânzare, manipulat de minciunile și fanteziile criticilor, care trebuie acum să le traducă oamenilor ceva ce ei nu mai recunosc... pentru că nu mai văd. Iar dungile, petele și vopseaua aruncată la beție, formele haotice și sunetele stridente au început să ne asalteze lumea sufletească, privind cu dispreț superior la lipsa noastră de înțelegere.
De bună seamă că suferim de o tot mai mare lipsă...
Odată cu asaltul individualismului preocupările pentru valorile fundamentale ale sufletului uman au început să pălească, căci ele țin de esența noastră comună. Lipsa frumosului vine din lipsa căutării armoniei în noi înșine. Din lipsa preocupărilor pentru valori sufletești stabile și adevărate, capabile să facă față schimbărilor circumstanțiale ale lumii exterioare. Din lipsa preocupării pentru descoperirea acelor zone profunde ale lumii noastre interioare care ne leagă de cauzele existenței. Deoarece alergăm dupa lucruri și reușite exterioare efemere, de natură materială, trecătoare. Iar asta dintr-o tot mai proastă educație exterioară... și interioară.
Nu putem exprima în forme ceea ce nu se afla, cumva, în noi. Ceea ce nu a căpătat drept de cetate în universul nostru interior. Adânc ascunsă în profunzimile sufletului uman sau poate reflecție imperfectă a aștrilor de pe cer... frumusețea trebuie să fie și în noi. Creațiile noastre vorbesc despre ceea ce vedem și despre ceea ce visăm; vorbesc despre modul în care reflectăm lumea în noi înșine. Ceea ce ține, fundamental , de calitatea oglinzii sufletești în care imaginile se reflectă. Cu cât este mai limpede, cu atât se văd mai bine luminile din cerul înalt al creației.
Cei vechi spuneau că atragem armonia lumii cu propria noastră armonie. Pe care trebuie să învățăm să o conturăm și să o sculptăm în opera vieții noastre cotidiene, pentru a putea descoperi firul diafan al inspirației. Undeva la intersecția dintre bucurie și visare, dintre muncă și încordare, dintre lumină și umbră, dintre ceea ce este iluzie și ceea ce nu poate muri.
Arta trebuie să ne inspire să ne perfecționăm, să ne descoperim aspirațiile noastre profunde. Adevărata frumusețe înalță sufletul omului. Îl face mai bun, mai luminos, armonizându-l cu umanitatea esențială din el și din semenii săi.
Merită să o căutăm deoarece ne poate da un sens superior vieții.ADRIAN TUDOSE
NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.