ISTORIA ARTEI: Începuturile artei - Enigma megaliților

A vorbi despre începuturile fenomenului artistic este la fel de dificil ca a vorbi despre începuturile omului. Apariţia artei trebuie pusă atât pe seama dezvoltării gândirii şi vorbirii, cât şi pe seama lărgirii orizontului spiritual al omului preistoric. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia de a acţiona şi în alte direcții decât în cea a satisfacerii nevoilor elementare ale foamei, instinctului sexual, furiei sau fricii. Ceea ce cu adevărat l-a desprins pe om de animalitate a fost religia, procesul de „re-legare” de sacru. Numai omul simte prezența Divinităţii, se roagă şi ridică în numele Creatorului monumente de credinţă. Arhitectura megalitică, templele, piramidele şi obeliscurile, picturile rupestre, toate acestea atestă certe finalităţi magico-religioase şi simbolice ale omului aşa-zis primitiv. Nu suntem de acord cu istoricii marxişti, care afirmau că în vechime teocraţii dominau societăţile prin forţă, controlând toate aspectele vieţii indivizilor, printre care şi arta. Dimpotrivă, exista o conlucrare, o colaborare strânsă între artişti și sacerdoți, deoarece aceştia din urmă erau cei mai în măsură să înţeleagă sferele superioare şi modalitatea de a transmite mesajele divine către ceilalţi oameni. Şi poate că unii dintre artişti erau ei înşişi sacerdoţi.

Dacă ne referim la perioada preistorică din evoluţia umanităţii, diferenţa dintre istoria artei ca ramură a istoriei şi arheologie este foarte fragilă. O opinie larg răspândită spune că arheologia, care se ocupă de studierea şi datarea urmelor vieţii materiale a înaintaşilor, oglindire a vieţii cotidiene a celor mulţi, este inferioară istoriei artei, știință elitistă care se limitează doar la studiul formelor şi abordarea vizuală a unor obiecte de lux fabricate exclusiv pentru plăcerea câtorva privilegiaţi. După această logică, o lampă cu ulei, de preferinţă spartă, ar ţine de arheologie, în vreme ce Victoria din Samothrace de istoria artei. În realitate, cele două discipline se întrepătrund, având în vedere faptul că multe dintre artefactele scoase la iveală de arheologi posedă şi valoare estetică.

Rămâne de domeniul misterului cum oamenii începuturilor, aparent fără să beneficieze de vreo instrucţie şi nefiind înzestraţi cu geniu, au putut să aducă de la distanţe de zeci de kilometri blocuri de piatră de sute de tone, să ridice cu atâta perfecţiune piramide gigantice şi să sculpteze în diorit minuni pe care noi nu le putem reproduce în zilele noastre nici în materiale mai moi.

Construcţiile megalitice (din gr. megas = mare şi lithos = piatră) sunt răspândite în diferite părţi ale lumii, din Europa de Vest şi ţările scandinave până în Africa de Nord şi Peninsula Coreeană, şi nu există o metodă sigură pentru a le atribui o datare exactă. Texte dintre cele mai vechi ne vorbesc despre aceste monumente: Biblia, grecii Aristotel şi Pausanias, Cezar în Războiul galic, apoi textele latine de la începutul epocii creştine şi scrierile episcopilor care condamnau cultul pietrelor. Abatele Millon striga în zadar: „Spuneţi-ne secretul originii voastre. Spuneţi-ne dacă mâinile care v-au înălţat erau pioase sau barbare? Ce înţeles aveţi? De ce aţi fost ridicate spre cer? Vorbiţi!” Pietrele gigantice, acolo unde se găsesc – printre copaci, sau la o margine de câmpie –, rămân însă tăcute, ca pietre de hotar ale unui trecut cu secretele bine păzite.

Nu este o întâmplare că termeni ca dolmen, menhir şi cromleh sunt printre cei care s-au păstrat din limba celţilor, de vreme ce multe dintre monumentele megalitice se găsesc pe teritoriile locuite în mileniul I î.e.n. de celţi. Ceea ce nu înseamnă că celţii sunt şi constructorii lor. Tradiția ezoterică afirmă – prin autori moderni ca James Churchward şi William Scott-Elliot – că asemenea opere sunt mult mai vechi, iar populaţiile celtice – prin casta sacerdotală a druizilor – doar le-au preluat ca atare, dându-le aceeaşi destinaţie: lăcaşe de cult şi locuri de sepultură (unele ansambluri megalitice, precum cel de la Stonehenge, serveau şi ca observatoare astronomice). Monumentele au fost făurite – susţin cei doi cercetători mai sus-menţionaţi – de locuitorii dispăruţi ai vechiului continent Mu, sau de supravieţuitori ai Atlantidei, care au plăsmuit vastele lor cunoştinţe tehnice şi profunda lor spiritualitate în aceste forme arhitectonice primitive. Megaliţii s-au integrat firesc în folclorul popoarelor pe teritoriul cărora se găsesc, unde poartă denumiri inspirate din vechile legende cu zâne, diavoli şi uriaşi.

Dintre complexele megalitice din Europa, cele de la Stonehenge şi Avebury (Marea Britanie), Carnac (Franţa) şi cele din insulele malteze se detaşează net prin dimensiunile lor impresionante, ingeniozitatea concepţiei şi a execuţiei. În cazul statuilor gigantice in situ – cum este cazul Sfinxului din Bucegi sau statuilor din Insula Paştelui – artistul pleca de cele mai multe ori de la forme deja existente în natură, ameliorându-le prin modelare, fără a mai fi nevoit să deplaseze roci cântărind zeci sau chiar sute de tone, ceea ce rezolva de la bun început una dintre problemele cele mai dificile. Aspectul curios al Sfinxului din Bucegi (privită dintr-un anumit unghi, stânca aceasta dă impresia unei figuri umane) a fost pus de către unii cercetători pe seama capriciilor naturii, în vreme ce alţii susţin că Sfinxul a fost prelucrat de mâinile unor locuitori pierduţi în negura timpului.

Descoperiri arheologice recente, precum templul de la Göbekli Tepe (Turcia), piramidele gigantice de la Gunung Padang (Indonezia), monumentul scufundat de la Yonaguni (Japonia) sau piramidele din Bosnia sunt menite să revoluţioneze nu numai arheologia, ci şi alte discipline, precum şi însăşi concepţia pe care o avem despre apariţia civilizaţiei. Vechile imagini pe care le avem azi sunt fragmente ale unei istorii străvechi şi deşi imboldul de a le afla semnificaţia e mare, este mai înţelept să acceptăm deocamdată limitele probabile ale înţelegerii noastre.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.