ISTORIA ARTEI: India - Vechea civilizație a Indusului

Prin structura sa geografică, India era predestinată să devină una dintre cele mai importante vetre ale umanității. Imensul teritoriu al subcontinentului indian este delimitat la nord de Munții Himalaya, Munții Hindukuș și Munții Arakan, iar la est și vest de Oceanul Indian, fiind străbătut de unele dintre cele mai mari fluvii ale lumii: Indus, Gange şi Brahmaputra.

India își datorează originalitatea celor mai eterogene tradiţii care s-au instituit şi s-au perpetuat în acest vast spaţiu geografic de-a lungul timpului. Imaginea obişnuită pe care o au occidentalii despre arta Indiei este cea a unor temple întunecoase, supraîncărcate cu ornamente sau a unor caverne umbrite, în care sălăşluiesc efigii ale unor zei înfricoşători. Celebrul Taj Mahal, cu cupolele sale avântate spre cer, captivează imaginaţia prin povestea de dragoste care a dus la plăsmuirea sa. Dar aceste reprezentări nu corespund decât unei părţi din arta hindusă târzie, anumitor forme ale artei tantrice tibetane, respectiv perioadei de apogeu a arhitecturii islamice din India. Descoperirea, relativ recent, a unei arte cu mult mai vechi, contemporană cu cea a Egiptului antic şi cu cea a Sumerului, i-a frapat pe mulţi.

În 1921, un grup de arheologi indieni au început să sape la Harappa, în nord-vestul Indiei (pe teritoriul Pakistanului de astăzi), descoperind bogate rămăşiţe de clădiri. Săpăturile vor fi continuate cu succes în anii 1926-1934, în aceeaşi perioadă în care britanicul John Marshall, director al Serviciului Arheologic al Indiei, iniţia excavaţii la Mohenjo-Daro, duse la bun sfârşit de concetăţeanul său, Ernest Mackay. În nisipul şi pietrişul aruncat de lopeţile săpătorilor apăreau mereu probe îmbelşugate despre o civilizaţie avansată: obiecte de uz casnic, obiecte de ceramică, sigilii inscripţionate cu pictograme într-o scriere necunoscută, statuete de un stil cu totul original şi de o incontestabilă valoare artistică. Arheologii au denumit-o „civilizaţia Indusului”, pentru a pune mai bine în valoare arealul său, centrat în jurul văii marelui fluviu şi a afluenţilor săi. Harappa şi Mohenjo-Daro, cele două aşezări urbane principale ale civilizaţiei Indusului, situate la 600 km una de cealaltă, erau proiectate la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n. conform unor principii edilitare riguroase. Străzile principale, drepte şi lungi, se intersectau în unghi drept, casele erau de-a dreptul impresionante, zidite din cărămidă arsă, având unul sau mai multe etaje, beneficiind de un sistem eficient de canalizare. Dezvoltarea urbană a civilizaţiei Indusului o înrudeşte cu cea sumeriană, cu care de altfel întreţinea relaţii comerciale - lucru dovedit de sigiliile indusiene descoperite în Mesopotamia şi de cele sumeriene descoperite în oraşele de pe Indus. Una dintre cele mai importante clădiri din Mohenjo-Daro era o fastuoasă baie publică, în vreme ce la Harappa s-au găsit mari depozite de mărfuri, mai ales de cereale. Deoarece arheologii nu au găsit nici temple, nici palate regale, nici morminte regale sau obiecte funerare şi nici nume de căpetenii sau relatări ale faptelor lor, au presupus că cele două oraşe gemene erau guvernate de către monarhi-sacerdoţi, asemenea altor societăţi ale Orientului antic. Populaţia era formată dintr-un amestec pestriţ de rase, în care predominau dravidienii.

Ca şi în cazul altor civilizaţii vechi, arta se dovedeşte o cale de cunoaştere foarte valoroasă, expresia ei atât de directă, de spontană, corect şi multilateral descifrată putând constitui documentul istoric cel mai sigur şi cel mai elocvent prin care putem descifra forţele dominante dintr-o societate şi în special motivaţiile interioare ale indivizilor care o compun. În vremea înfloririi celor două aşezări urbane, artizanii se întreceau în confecţionarea unor obiecte de tot felul, lucrate cu multă măiestrie. O mică figurină din bronz găsită la Mohenjo-Daro, botezată Dansatoarea, este o capodoperă de naturaleţe în ce priveşte redarea atitudinii, ca şi prin vitalitatea pe care o exprimă. Având ca singure veşminte brăţările şi un colier, fata este surprinsă într-un moment de repaus, având unul dintre şolduri uşor scos în afară, pe care-şi odihneşte pumnul drept, iar mâna stângă destinsă, sprijinită pe coapsă. Capul, purtând un păr cu bucle bogate, îi este înclinat puţin spre spate, poziţie pe care unii au considerat-o dispreţuitoare, ca şi cum dansatoarea ar aştepta aplauzele, înainte de a-şi reîncepe dansul ritual. Dintre operele în ronde-bosse se remarcă cea denumită de arheologi Preotul-Rege, descoperită la Mohenjo-Daro şi aflată astăzi la Muzeul Naţional al Pakistanului din Karachi. Micul bust din steatit redă chipul enigmatic al unui bărbat cu barbă, dar fără mustaţă, cu părul fixat cu o bentiţă înnodată la ceafă, îmbrăcat într-un costum de ceremonie.

Civilizaţia Indusului a excelat în producerea de sigilii – din piatră şi mai ales din steatit –, dintre care s-au descoperit câteva mii de exemplare, obiecte artistice de formă pătrată sau rectangulară, gravate cu fineţe cu motive îndeosebi animaliere şi vegetale. Cel mai celebru este sigiliul dezgropat la Mohenjo-Daro pe care este reprezentat un unicorn văzut din profil, având deasupra capului nişte semne într-o scriere pictografică încă nedescifrată. Pe un alt sigiliu indusian apare înfăţişat un personaj şezând, cu trei chipuri, acoperit pe cap cu o bonetă cu coarne şi înconjurat de animale, toate acestea ipostaze iconografice de mai târziu ale zeului hindus Shiva. Prăbușirea civilizației Indusului, în jurul anului 1700 î.e.n., a fost cauzată probabil de catastrofe naturale (schimbări climaterice şi inundaţii provocate de deplasările tectonice). În orice caz, vigoarea îi era deja slăbită în momentul în care şi-au făcut apariţia invadatorii. Arienii, populaţie nomadă din Asia Centrală, războinici pricepuţi la arta călăriei şi a conducerii carelor, au distrus bogatele aşezări urbane ale civilizaţiei indusiene. Zeul războinic Indra apare în multe imnuri vedice ca „distrugător de fortăreţe” şi „cel care doboară cetăţile precum nimiceşte timpul haina veche”. Mândri de superioritatea lor militară şi de tenul lor alb, arienii (al căror nume se traduce drept „cei nobili”) au evitat să se amestece cu autohtonii dravidieni cu pielea de culoare închisă, pe care i-au aservit sau i-au obligat să se deplaseze spre sudul subcontinentului.

Anumite trăsături ale civilizaţiei indusiene, anumite credinţe şi simboluri par să fi fost conservate în noua civilizaţie întemeiată de arieni. Cultele acestei epoci anunţă riturile de mai târziu ale hinduismului. O parte din tehnicile ei, cel puţin cele ale olarilor şi ale rotarilor, s-au perpetuat, iar unii indieni din prezent poartă aceleaşi veşminte ca şi strămoşii lor din Harappa şi Mohenjo-Daro. Astfel, civilizaţia Indusului, ale cărei vestigii au fost salvate de la uitare prin munca arheologilor, nu a dispărut cu desăvârşire, opera ei trăieşte, mai adânc decât putem bănui.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.