ISTORIA ARTEI: Egiptul Antic - Frumusețea nemuririi

Arta egipteană este reflexia concepției fundamental spirituale a acestui popor, care considera omul o ființă spirituală ce trece prin diferite experiențe de viață materială pentru a-și recuceri nemurirea. De aici și preocuparea majoră dedicată cultului morților, al celor care aveau șansa de a trece spre lumină. Majoritatea realizărilor artei egiptene au un caracter sacru, vorbind despre această căutare a adevăratei noastre naturi, înfrumusețând eforturile atemporale ale oamenilor deosebiți sau călătoriile lor în lumea de dincolo. În perioada Primului Imperiu, piramidele sunt canvasul principal al artiștilor sacerdoți, ilustrând etapele marii călătorii a vieții și a morții. Mai târziu, în perioada Imperiului Mijlociu, morminte hipogee sunt săpate în colinele abrupte de pe malul vestic al Tebei. Pe pereţii acestor morminte, cum sunt cele din Valea Regilor, sculptorii şi pictorii din atelierele regale, în strânsă legătură cu ideile lor religioase, întruchipau măreţia divină a faraonului şi îi asigurau renumele peste veacuri.

O convenţie invariabilă, având drept fundament credinţa în viaţa de după moarte, imprima personajelor sculptate sau pictate o simetrie absolută şi o imobilitate hieratică. Personajele erau înfăţişate din diferite unghiuri: pe de o parte bazinul şi capul din profil, pe de altă parte ochiul şi umerii din faţă. Faraonul era întotdeauna reprezentat mai mare ca dimensiuni decât personajele din jur, statuile avea obligatoriu mâinile aşezate pe genunchi, iar în picturi bărbaţii aveau tenul mai închis decât al femeilor. Aspectul fiecărui zeu era riguros stabilit: Horus trebuia să fie reprezentat ca un şoim sau cu un cap de şoim şi trup omenesc, Anubis ca un şacal sau cu un cap de şacal şi trup omenesc, etc.

Stilul artistic al artei egiptene consta dintr-o serie întreagă de canoane foarte stricte, pe care fiecare artist le învăţa cu temeinicie. Sacerdoţii considerau că perfecţiunea în modul de reprezentare a omului şi a naturii o dată ce fusese atinsă, orice schimbare ar fi însemnat decadenţă şi pierdere a eficacităţii. Artiştii nu aveau voie să se abată de la vechiul stil, fiindu-le interzisă orice inovaţie. În asemenea condiţii, artistul rămânea un creator anonim. Însăşi noţiunea de „artist” nu exista încă ca atare, în mentalitatea egipteană a epocii el făcând parte din breasla meşteşugarilor. Nu existau nici favoruri, nici onoruri care să-l aştepte la finalul strădaniilor, chiar dacă ar fi produs opere excepţionale, ci doar satisfacţia interioară de a-şi fi adus contribuţia, prin abilitatea sa tehnică, la crearea unei opere de artă desăvârşite. Arhitectul egiptean, respectând planurile şi etapele tradiţionale de construire a unui templu, trebuia să ridice un sălaş demn de zei, simbol al ordinii cosmice. Cei pe care faraonul îi remarca, făcându-i să se distingă de ceilalţi, erau puţini. Înţeleptul Imhotep, autor al piramidei faraonului Djoser de la Saqqarah, a deţinut rangul cel mai înalt în ceea ce priveşte realizările artistice: „mai-mare peste lucrările regelui” şi „maestru regal al zidarilor”.

În ceea ce priveşte conceptul de frumos, în vechea limbă a egiptenilor acelaşi termen avea şi sensul de „bun” (moral şi utilitar), cât şi sensul de „frumos” (estetic). Artistul nu încerca să placă altor oameni, nici nu-şi dorea să fie „original”. Dimpotrivă, se considera că cel mai bun artist este cel care făcea statuile, basoreliefurile şi picturile cele mai asemănătoare cu operele admirate din timpurile trecute. Trebuie menţionat cu privire la pictura egipteană că ea nu era menită să fie privită şi admirată, pentru că era realizată cu precădere în morminte care erau ulterior sigilate pentru a fi ferite de jefuitori.

S-au executat în Egipt, vreme de aproximativ trei milenii, tot felul de statui, din cele mai felurite materiale: piatră, lemn, fildeş, bronz, aramă, aur, pământ ars, faianţă, dar cele mai multe din piatră, fiindcă artiştii năzuiau să fie cât mai trainice, să dureze cât mai mult. Capodopere ale artei statuare în ronde-bosse, precum cea care-l înfăţişează pe faraonul Khefren, Triada lui Mikerinos, Prinţul Rahotep şi soţia sa, prinţesa Nofret, Scribul sau Ka-Aper (Şeik-el-Beled), realizate în timpul dinastiilor a IV-a şi a V-a, sunt opere de referinţă pentru arta Imperiului Vechi şi apreciate printre cele mai reprezentative din sculptura Egiptului antic, opere a căror forţă de atracţie acţionează asupra tuturor iubitorilor de frumos. Faimosul Scrib, statuie din calcar pictat, modestă ca dimensiuni, îl evocă pe omul care gândeşte şi transmite idei prin intermediul scrisului. Expresia de viaţă insuflată de artist chipului şi atitudinii personajului, atenţia condensată în privire şi gest sunt captivante, oprindu-l din drum pe vizitatorul celebrului Muzeu Luvru din Paris, unde este adăpostită capodopera.

Egiptenii nu au folosit perspectiva în pictură fiindcă erau legaţi de convenţii magice care îi obligau să reprezinte fiecare fiinţă şi obiect în parte complet independente de tot ce le înconjoară, ca pe nişte semne în scrierea hieroglifică, adică distincte şi de sine stătătoare. În picturile egiptene nu se întâlnesc nici umbre, nici tonuri terne, estompate, nici degradeuri, iar culorile vii sunt distribuite unitar, în tentă plată, cu suprafeţe egale ca intensitate cromatică. Chipurile omeneşti sunt reprezentate aşa cum ar trebui să arate în mod ideal, în starea lor optimă, în floarea tinereţii, fără defecte fizice, scăldate într-o lumină egală care cade din plin din toate părţile. Încă nu ştim care era taina compoziţiei culorilor egiptene, care le-a permis să se menţină vii de 3.000 sau 4.000 de ani de când au fost aplicate pe pereţii mormintelor. Artiştii egipteni foloseau culori vegetale, dar şi anumite pietre preţioase şi semipreţioase pe care le măcinau şi le amestecau cu uleiuri vegetale (îndeosebi de ricin).

Pe parcursul a circa trei mii de ani, arta egipteană s-a schimbat foarte puţin. Platon ne spune că statuile ce erau pictate pe vremea când el a vizitat Egiptul nu se deosebeau ca aspect de cele făcute cu multe mii de ani înainte. Un singur om a zdruncinat canoanele artei egiptene, un faraon din dinastia a XVIII-a, din epoca numită Imperiul Nou: Amenhotep al IV-lea, care avea să devină marele eretic Akhenaton, cel care a abandonat Teba pentru efemera capitală ridicată la Tel-el-Amarna şi care a încecat să elimine Misteriile. Drept urmare, Egiptul a fost împins într-un război religios, care i-a slăbit considerabil puterea şi a dus la prăbuşirea hotarului asiatic.

Sarcofagul tânărului faraon Tutankhamon, succesorul lui Akhenaton şi restaurator al vechilor credinţe, este una din cele mai celebre opere de artă ale Egiptului Antic. Descoperit în 1922, mormântul faraonului a adus la lumină o serie de vestigii fabuloase, iar masca sa funerară a devenit efigia acestei arte puse în slujba căutării nemuririi. Era amplasat într-un mormânt secundar, înţesat cu diferite piese tipice stilului amarnian, doar superficial retuşate, după cum ne-o demonstrează, de pildă, speteaza tronului, unde tânărul faraon şi regina Ankhesenamen sunt reprezentaţi într-o idilă domestică. Pe de altă parte, preoții lui Amon din Teba au încărcat cripta cu tezaure şi amulete protectoare, descoperite şi arătate lumii întregi de arheologul britanic Howard Carter (1874-1939).

Artiştii egipteni, toţi cei care sculptau, desenau sau pictau sub supravegherea sacerdoţilor, au executat, cu o discreţie pe măsura talentului lor, minunile cu care se mândresc azi muzeele din întreaga lume. Esenţial pentru artiştii egipteni era ca operele lor să dureze secole, chiar milenii de-a rândul, fără să se altereze, să fie, aşa cum se exprima Tucidide, „o achiziţie pentru veşnicie”.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.