ISTORIA ARTEI: Grecia - Farmecul clasicismului timpuriu

Apogeul artei greceşti antice s-a datorat experienţelor acumulate în epoca arhaică şi deceniilor de maturizare de la începutul veacului al V-lea î.e.n., care constituie începutul clasicismului, numit şi clasicismul timpuriu. Epoca înregistrează ascensiunea Atenei în rândul marilor polis-uri greceşti, Clistene fiind cel care a dat vieţii politice a cetăţii o formă nouă, în spirit democratic. În Grecia asiatică, dominaţiei complezente a Lidiei îi urmează ocupaţia persană, revolta şi represiunea din 494 î.e.n. care înfrânge cetăţile ioniene. „Regele regilor” îşi îndreaptă privirile asupra Greciei continentale şi, cu ocazia războaielor din 490 şi 480 î.e.n. armatele orientale năvălesc în Elada, care va fi salvată graţie mai ales eforturilor Atenei şi Spartei. Tot atunci, expansiunea greacă spre vest este contracarată de forţa crescândă a cartaginezilor şi a etruscilor. Toate aceste tulburări îşi lasă amprenta asupra evoluţiei artistice, dar activitatea constructorilor şi a sculptorilor nu este întreruptă, ci cunoaşte o revigorare în cetăţile rămase încă prospere.

În prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n. sunt create mari ansambluri arhitecturale la Olimpia şi Delfi, precum şi impresionante opere autonome în sculptură, cum sunt statuia din bronz a lui Poseidon, grupul statuar Tiranoctonii sau sculpturi în ronde-bosse destinate decorării templelor. Unii arhitecţi, sculptori şi decoratori de vase, tot mai stăpâni pe mijloacele lor de expresie şi mândri de rezultatele muncii lor, încep să iasă din anonimat şi să-şi semneze lucrările. Mulţi alţii rămân însă necunoscuţi, asemenea atâtor sculptori şi pictori egipteni de geniu ale căror capodopere ne înfrumuseţează vieţile şi ne îmbogăţesc sufletele la distanţă de milenii.

Din păcate, nu s-a păstrat nimic din pictura monumentală a primei jumătăți a secolului al V-lea î.e.n., însă pictura pe vase a supravieţuit, putând să ne ofere o palidă consolare. Cel mai mare şi mai apreciat pictor al epocii, Polignot, împodobise cu vaste compoziţii istorice şi mitologice dispuse în registre suprapuse pereţii sălii de întruniri a cnidienilor de la Delfi şi porticul halei de mărfuri din agora Atenei, făcând-o să devină renumită – Stoa Poikile, adică colonada pictată. Picturile înfăţişau trilogia gloriei ateniene: lupta lui Tezeu cu amazoanele, cucerirea Troiei şi bătălia de la Marathon. Ceramica decorată cu figuri roşii ia avânt, printre maeştrii care se remarcă în această perioadă numărându-se Eufronios, Duris şi Brigos. Celebru este craterul din Orvieto (păstrat astăzi la Muzeul Luvru) pe care este reprezentată scena mitologică a uciderii fiilor şi fiicelor lui Niobe de către Apollo şi Artemis, capodoperă care probează un adevărat simţ al compoziţiei şi predilecţia artiştilor ceramişti pentru subiecte dramatice.

Descoperirile arheologice făcute în 1881 în mica insulă Egina din Marea Egee au arătat lumii o parte din farmecul artei greceşti din perioada clasicismului timpuriu. Vestigiile templului doric închinat zeiţei locale Aphaia (identificată uneori cu Atena), ridicat între anii 495-485 î.e.n., impresionează prin severitatea şi nobleţea austeră a coloanelor şi proporţiilor edificiului, ca şi prin fragmentele sculpturilor în ronde-bosse. Statuile înfăţişează războinici greci luptând sub zidurile Troiei, grupaţi de-a stânga şi de-a dreapta zeiţei Atena. Aflate astăzi la Gliptoteca din München, ele atestă un studiu minuţios al anatomiei şi acordarea atitudinilor şi acţiunii personajelor cu spaţiul triunghiular al celor două frontoane în care sculpturile erau introduse.

În Grecia continentală, în regiunea Thessalia, la poalele Muntelui Cronion, nu departe de ţărmul Mării Ionice, se află Olimpia, aşezare cunoscută în toată lumea greacă ca principalul centru închinat cultului lui Zeus şi locul în care se desfăşurau din patru în patru ani jocurile sportive (numite olimpice). În jurul anului 468 î.e.n., elenii au hotărât să ridice un templu pe măsura stăpânului din Olimp, care va fi finalizat în 456 î.e.n. Arhitectul local Libon a proiectat un solid edificiu doric din calcar, pus în valoare de marmura frontoanelor şi a acoperişului. Sculpturile frontonului estic, reprezentând tema mitologică a întrecerii de care dintre Pelops şi Oinomaos şi ale celui vestic, imaginând luptele centaurilor cu lapiţii, sunt splendide compoziţii sculpturale, fragmentele care s-au păstrat putând fi astăzi admirate la Muzeul de Arheologie din Olimpia. Personajul central al frontonului estic este Zeus, care, deşi păstrat într-o stare incompletă, impresionează prin statura maiestuoasă, în vreme ce ansamblul sculptural al frontonului vestic este dominat de Apollo, cu ţinuta lui impregnată de armonie şi linişte. Lupta dintre lapiţi şi centauri, mediată de intervenţia pacificatoare a lui Apollo, are semnificaţia conflictului dintre civilizaţie şi barbarie, dintre ordine şi haos, făcând trimitere la victoriile recente repurtate de greci împotriva perşilor, asimilându-le mitului. Pe metopele templului sunt reprezentate cele douăsprezece munci ale lui Herakles, uneori în alto-relief (relief înalt), alteori desprinse cu totul de fundal (ronde-bosse), făcând dovada evoluatei concepţii şi măiestrii la care sculptorii greci ajunseseră în perioada deceniilor clasicismului timpuriu.

Delfi, celălalt mare sanctuar al lumii elene, situat în apropiere de Muntele Parnas, a fost înfrumuseţat cu măreţe edificii de arhitectură la începutul clasicismului, prin contribuţiile generoase adunate din întreaga Eladă. În ansamblul sacru de la Delfi cel mai important edificiu era templul lui Apollo, distrus la mijlocul secolului al VI-lea şi din nou în secolul al IV-lea î.e.n., reconstruit de fiecare dată în toată splendoarea. În zilele noastre se mai păstrează doar câteva fragmente din sculptura care decora acest măreţ edificiu. Unul dintre acestea, descoperit în 1896 cu ocazia unor săpături, este Auriga din Delfi (sau Conducătorul de cvadrigă), sculptură turnată în bronz, în mărime naturală, aflată azi la Muzeul de Arheologie din Delfi. Nobleţea, ţinuta zveltă, faldurile drepte ale veşmântului şi contururile line ale întregii figuri o fac să apară asemenea unei coloane. Strălucirea expresivă a ochilor fascinează, ca şi încordarea şi tensiunea expresiei întregului ansamblu. Chipul este concentrat, privirea atentă, braţele ţin strâns frâiele celor patru cai (astăzi pierduţi). Precum în cazul Scribului egiptean, ai cărui ochi erau din cristal şi alabastru, şi aici sunt asamblate diverse materiale pentru a amplifica expresia de viaţă.

Pentru această perioadă a începutului clasicismului în sculptură, Tiranoctonii formează un grup celebru. Realizat la cumpăna dintre secolele VI şi V î.e.n. de Antenor, considerat în epocă cel mai mare sculptor din Atena, grupul statuar era expus în agora şi îi înfăţişa pe cei doi tineri atenieni Harmodios şi Aristogeiton, care l-au ucis pe tiranul Hipparh în anul 514 î.e.n. Tiranoctonii (ucigătorii de tirani) au rămas în tradiţia democratică a atenienilor ca un simbol al patriotismului şi al dragostei pentru libertate. Grupul statuar iniţial, răpit de perşi cu ocazia jefuirii Atenei în 480 î.e.n. şi dus la Susa ca pradă de război, a fost înlocuit de un altul, înălţat în anii 477-476 î.e.n. de doi elevi ai lui Antenor, Critios şi Nesiotes. După războaiele victorioase împotriva Persiei, Alexandru cel Mare sau unul dintre comandanţii lui a restituit Atenei capodopera lui Antenor, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, grecii au putut admira ambele grupuri statuare. Deşi nu s-au păstrat până în vremurile noastre, aceste statui ne sunt cunoscute după copiile romane (replica principală se află la Muzeul Naţional de Arheologie din Napoli).

În anii 1926-1928 a fost descoperită în apele mării, în dreptul Capului Artemision, una dintre cele mai reprezentative sculpturi ale epocii clasicismului timpuriu: statuia turnată în bronz a zeului Poseidon. Atribuită lui Calamis, statuia lui Poseidon datează din jurul anului 460 î.e.n. şi înfăţişează un bărbat matur nud, surprins într-o mişcare dinamică asemănătoare unui sportiv aruncător de suliţă. Fie că-l reprezintă pe Poseidon lovind cu tridentul, fie pe Zeus aruncând fulgerele (disputa continuă încă între specialişti), statuia înaltă de 2,09 m este, esenţialmente, o capodoperă. Datorită dezinvolturii, nervului şi monumentalităţii, ea este considerată una dintre cele mai împlinite creaţii ale clasicismului timpuriu, numărându-se printre operele care fac azi mândria Muzeului Naţional de Arheologie din Atena.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.