ISTORIA ARTEI: Grecia - Enigmaticul zâmbet al statuilor arhaice

Arta care apare în epoca arhaică reflectă în cel mai înalt grad spiritul civilizaţiei greceşti care i-a dat naştere. Datorită condiţiilor economice favorabile, a prosperităţii care domneşte pretutindeni în lumea greacă începând din secolul VII î.e.n., artele minore, îndeosebi ceramica, cunosc o dezvoltare prodigioasă, în directă legătură cu comerţul de lux (parfumuri, vinuri, untdelemn). Pictura murală era preţuită, se pare, în aceeaşi măsură, dar aproape nimic din epoca arhaică nu ni s-a păstrat.

Aristocraţilor şi comercianţilor le place să se înconjoare cu obiecte de lux, astfel încât comenzile publice devin tot mai numeroase. La început se impune o ceramică vesel colorată, care caută să încânte ochiul prin policromie şi prin subiectele împrumutate din Orient, dispuse în registre suprapuse. Treptat, în decoraţia vaselor încep să apară elemente figurative: eroi ai miturilor greceşti, cum ar fi Herakles, sau scene inspirate din războiul împotriva Troiei ori din peripeţiile lui Ulise. Vasele cu figuri roşii pe fond negru şi vasele cu figuri negre pe fond roşu au îmbogăţit creaţia ceramică nu numai prin valoarea documentară, ci şi prin valoarea artistică de înaltă ţinută estetică. Unele vase sunt adevărate capodopere, iar autorul, conştient că ceea ce face e mai presus de meşteşugul pe scară industrială, îşi semnează uneori operele. Piesa cea mai de seamă din această perioadă este Vasul François (cca. 570 î.e.n.), numită astfel după descoperitorul său, Alessandro François, şi adăpostită astăzi la Muzeul de Arheologie din Florenţa. Vasul, care poartă dubla semnătură a lui Clitias şi a lui Ergotimos, cu cele 250 de personaje şi cu cele 128 de inscripţii de pe el, a fost etichetat de un istoric al artei ca „Biblie greacă ilustrată”. În jurul anului 550 î.e.n., se detaşează numele pictorului ceramist atenian Exechias, care realizează admirabile compoziţii mitologice. Într-una dintre acestea (vasul este păstrat la Muzeele Vaticane) îi vedem pe cei doi eroi ai lui Homer, Ahile şi Aiax, jucând zaruri în cortul lor. Cele două figuri sunt prezentate din profil, cu ochii desenaţi din faţă, dar corpurile nu mai sunt trasate în aceeaşi manieră egipteană rigidă.

Caracterele distincte ale artei sculpturale greceşti apar în aceeaşi perioadă a elaborării ordinelor arhitectonice. Sculptura nu face abstracţie de reprezentări animaliere: ca dovadă leii ce păzesc mormintele sau alcătuiesc, la Delos, acel impresionant aliniament ce duce, după moda egipteană, spre sanctuarul închinat zeiţei Leto. Multe reprezentări fanteziste, inspirate din Orient, precum femeile înaripate (reprezentări ale zeiţei Nike) sau centaurii (fiinţe pe jumătate oameni, pe jumătate cai), au îmbogăţit considerabil repertoriul fabulosului. Anumite motive mitice au devenit foarte populare în epocă, cum este cel al Gorgonei cu ochii aţintiţi înainte şi „împietrind” privitorul. Semnificativ însă pentru arta statuară greacă este că zeităţile se revelau sub un chip omenesc plin de frumuseţe şi armonie.

Cu o denumire de o imprecizie voită, arheologii au desemnat tipul statuar viril cel mai răspândit în epoca arhaică: kouros, care înseamnă în greceşte „băiat”; la fel, tipul statuar feminin reprezentativ a primit numele de kore, adică „fată” sau „fecioară”. Realizate cu precădere în marmură, în mărime naturală sau supranaturală, policromate, ele îndeplineau, după câte se pare, un dublu scop: aşezate la intrarea unui templu, erau considerate reprezentări ale zeului Apollo, în timp ce în faţa unui mormânt reprezentau imaginea idealizată a defunctului. Pe lângă conceperea lor simetrică, evident împrumutată din arta statuară egipteană, original şi caracteristic pentru aceste sculpturi arhaice este surâsul. La început stereotip, aşa-numitul „zâmbet arhaic” va deveni, cu timpul, spontan şi firesc, exprimând spiritul tonic specific perioadei de emergenţă a civilizaţiei greceşti antice.

Printre creaţiile sculpturale cele mai admirabile care văd lumina zilei în Grecia în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.e.n. se numără Doamna din Auxerre, numită astfel după oraşul francez unde a fost descoperită. Lucrarea, păstrată astăzi la Muzeul Luvru, prezintă o figură feminină de o rigoare hieratică: frontalitatea este perfectă, în sensul că atât chipul cât şi trupul sunt figurate „drept”, fără vreo înclinare sau răsucire. Picioarele sunt strâns unite unul de altul, braţele sunt lipite de trup, cel stâng atârnând firesc, cu palma deschisă aplicată pe coapsă, iar mâna dreaptă, aplicată pe piept, face un gest de adoraţie. Ca în cazul tuturor sculpturilor de tip kore, formele trupului sunt abia sugerate dedesubtul veşmintelor. Faţa personajului este încadrată de masa geometrică a părului, iar surâsul fin pe care-l schiţează buzele dau chipului o viaţă individuală remarcabilă. Vestitul Kouros din Sounion (Muzeul Naţional de Arheologie din Atena) ne furnizează un exemplu de statuie echivalentă ca valoare, datând de la sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n. Tânărul bărbat este înfăţişat complet nud, schema statuii, rigidă şi frontală, fiind specifică arhaismului. Piciorul stâng avansează uşor, iar greutatea figurii este repartizată în mod egal pe cele două picioare. Braţele cad pe lângă corp, cu pumnii aproape închişi lipiţi de coapse.

Aşa-numitul Apollo din Piombino, o operă a şcolii dorice creată în Italia de Sud, se distinge prin graţia tinerească, fără ca prin aceasta să piardă tradiţionala severitate a ţinutei. Volumelor rotunjite ale corpului li se opune redarea aplatizată a părului. În jurul anului 570 î.e.n., sculptorul Polimede din Argos a creat pentru sanctuarul de la Delfi perechea de gemeni Cleobis şi Biton, ale căror trupuri fruste, de o robusteţe grea, sunt animate de o forţă stăpânită. Cam în aceeaşi perioadă, un sculptor atenian fixa imaginea unui credincios purtând pe umeri un viţel destinat unei divinităţi: este vorba de celebrul Moschophoros, remarcabil prin încrucişarea în X a braţelor purtătorului şi a labelor animalului.

O dată cu Cavalerul Rampin întâlnim, spre anul 550 î.e.n., un alt tip de combinaţie, care de acum înainte se va bucura de succes în arta sculpturală: cea a omului şi a calului. Se simte o tensiune în trupul călăreţului, care este aplecat uşor spre grumazul calului, el însuşi schiţând o mişcare ce nu mai ţine cont de vechea lege a frontalităţii. Monumentul funerar al lui Aristodikos, descoperit în apropiere de Atena şi datat în jurul anului 510 î.e.n., ilustrează o variantă târzie a stilului arhaic: redarea cu mai multă precizie a detaliilor anatomice dovedeşte tendinţa mişcător de naivă a sculptorului de a produce iluzia vieţii. La Muzeul Acropolei din Atena putem admira, printre alte piese unice, un frumos cap bărbătesc numit Efebul blond. Acest cap de marmură marchează o importantă etapă în procesul evolutiv al artei statuare greceşti, făcând trecerea de la perioada arhaică la cea clasică. Creat cu puţin înaintea izbucnirii Războaielor medice, o uşoară tristeţe pare că întunecă trăsăturile luminoasele ale chipului personajului.

Sculptorii şi şlefuitorii în piatră ai perioadei arhaice şi-au demonstrat cu prisosinţă măiestria în mânuirea daltei şi a ciocanului, deschizând noi orizonturi spre epoca clasică a generaţiei următoare. În zilele noastre, la Muzeul Acropolei din Atena şi la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena se păstrează cele mai complete colecţii de statui de tip kouros şi kore. Toate aceste figuri statuare, cu misteriosul lor „zâmbet arhaic”, mereu repetat, vor rămâne întotdeauna ca expresia plastică cea mai elocventă a unui popor care-şi făcea apariţia pe scena istoriei, încrezător în propriile forţe şi în propriul destin.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.