ISTORIA ARTEI: Arta misterioșilor hitiți

Asia Mică (sau Anatolia), peninsulă scăldată de apele Mării Negre, Mării Egee şi Mării Mediterane, punte naturală între Europa şi Asia populată încă din perioada neolitică, a cunoscut în mileniul al II-lea î.e.n., de la 1800 î.e.n. până la 1200 î.e.n., dominaţia hitiţilor, unul dintre cele mai vechi popoare indo-europene. Venind din stepele Mării Caspice, hitiţii s-au aşezat în centrul Anatoliei, în regiunea scăldată de râul Kizilirmak (Halys, cum îl numeau grecii). Treptat, beneficiind de pe urma tranzitului comercial şi dispunând de bogate zăcăminte de fier şi cupru, hitiţii şi-au putut consolida puterea militară şi extinde stăpânirea spre sud, cucerind Halpa (Alep) şi Karkemiş, capete de pod spre câmpiile „semilunei fertile”. Imperiul Hitit, unul dintre cele mai misterioase ale Antichităţii, a atins apogeul la jumătatea mileniului al II-lea î.e.n., după care a dispărut subit şi a fost dat uitării până în secolul al XIX-lea, când arheologi şi savanţi neobosiţi au scos la lumină vestigiile sale.

Hattuşili I este suveranul care a fixat în jurul anului 1650 î.e.n. capitala la Hattuşaş, în inima Anatoliei (lângă actuala localitate Bogazköy din Turcia) şi a făcut din hitiţi un mare imperiu. Succesorul său, Mursil I, aliat cu regatul Mitanni, a jefuit Babilonul, punând capăt dinastiei lui Hammurabi. După revenirea din expediţie, regele a căzut victimă unui complot de palat, ceea ce a dat naştere în istoria hitită unei perioade de tulburări legate de problema succesiunii. Suppiluliuma I (cca. 1380-1340 î.e.n.), abil diplomat şi războinic strălucit, a avut de înfruntat forţa considerabilă a Egiptului. Relaţiile conflictuale dintre cele două state au continuat, cu sorţi schimbători, atingând apogeul la începutul domniei faraonului Ramses al II-lea. Acesta a pătruns în Siria cu o armată bine pregătită pentru a-i ataca pe hitiţii conduşi de regele Muwatalli. Confruntare încheiată mai degrabă nedecis, bătălia de la Kadeş (1274 î.e.n.) a fost celebrată de Ramses ca o mare victorie, faraonul poruncind să fie săpate basoreliefuri laudative pe pereţii sanctuarelor de la Karnak, Luxor, Abu-Simbel şi în multe alte locuri de pe malurile Nilului. În cele din urmă, suveranul hitit şi cel egiptean au fost nevoiţi să conlucreze din cauza pericolului reprezentat de creşterea puterii asiriene, Hattuşili al II-lea semnând împreună cu Ramses un tratat de pace şi de asistenţă mutuală.

Imperiul Hitit s-a prăbuşit şi a dispărut din istorie în jurul anului 1200 î.e.n., când capitala Hattuşaş a fost cucerită de „popoarele mării”, o coaliţie de triburi ce cuprindeau traci, ahei, carieni, iliri, etrusci şi sardani. Hitiţii supravieţuitori s-au mai menţinut în Siria de nord, sub forma unor mici regate, care vor fi cucerite în secolul al VIII-lea î.e.n. de către asirieni. Arta produsă de hitiţi se asemănă, în trăsăturile sale esenţiale, cu cea asiro-babiloniană. Motive artistice precum animalele înaripate care păzesc intrările palatelor regale au fost ulterior preluate de către asirieni. Cu toate acestea, hitiţii n-au fost un popor cu un talent artistic deosebit. Operele lor sunt grosolane, figurile sunt, de obicei, greoaie, cu capete mari în raport cu restul trupului, compoziţia este confuză şi neritmică, iar tehnica reliefului este, în cele mai multe cazuri, stângace şi seacă. Deşi nu excelează în măiestrie, compoziţie şi expresie artistică, reliefurile rupestre realizate de artiştii hitiţi au monumentalitate şi un puternic simţ al observaţiei. Dimensiunile şi formele puternice impresionează, ca şi numărul mare al personajelor imaginate în procesiuni ritualice.

Panteonul hitit era un amestec de elemente sumeriene, asiro-babiloniene, luvite şi hurrite, la care se adaugă zeii şi cultele pe care hitiţii le-au adus din patria lor primitivă. Astfel, monumentele artei hitite sunt de natură religioasă. Majoritatea vestigiilor peste care au dat descoperitorii Imperiului Hitit înfăţişează zei şi zeiţe: personajele cu căciuli ţuguiate trecând în rânduri strânse pe peretele sanctuarului rupestru Yazilikaya, personajul cu atitudine de boxer care străjuia o poartă de acces în Hattuşaş, uriaşa statuie dezgropată la Karkemiş reprezentând un bărbat aşezat pe un postament format din doi lei, femeia cu oglindă descoperită la Zincirli, cei doi luptători care încearcă să răpună un şarpe uriaş, pe un relief din Malatya.

Hattuşaş, metropolă religioasă şi capitală politică a Imperiului Hitit, aşezată într-o poziţie strategică, era înzestrată cu mai multe rânduri de ziduri de împrejmuire şi turnuri cu creneluri. Între solidele ziduri se afla o citadelă care cuprindea temple și clădiri administrative, reședința regală fiind construită pe o movilă, în centru. Numeroase drumuri porneau din Hattuşaş şi duceau către toate ţinuturile Anatoliei. Porţile de acces în oraş, de dimensiuni uriaşe, erau decorate cu sculpturi zoomorfe, înfăţişând îndeosebi lei. De altfel, reliefurile şi statuile înfăţişând lei abundă în arta hitiţilor, acest animal regal fiind pentru ei tot atât de important ca sfincşii pentru egipteni şi taurii înaripaţi androcefali pentru asirieni. Fortificaţiile de la Hattuşaş, precum şi cele de la Zincirli, Tell Halaf, Karkemiş şi din alte cetăţi întărite ale hitiţilor erau alcătuite din blocuri mari de piatră, anunţând tehnica „zidurilor ciclopice” întâlnită în bazinul Mării Egee şi în arhitectura miceniană din aceeaşi epocă.

În Asia Mică, vatră ancestrală a umanităţii, arheologii au scos la lumină aşezarea neolitică Çatalhöyük, cea mai veche aşezare urbană cunoscută, precum şi ansamblul megalitic de la Göbekli Tepe, cel mai vechi templu din lume. Principalele monumente create de hitiţi au fost descoperite în 1834 de călătorul şi arheologul francez Charles Texier: citadela de la Hattuşaş, lângă Bogazköy, şi, în apropiere, sanctuarul rupestru de la Yazilikaya („stânca cu inscripţii” sau „stânca gravată” – în limba turcă). La sfârşitul secolului al XIX-lea, profesorul Archibald Henry Sayce de la Universitatea din Oxford şi misionarul irlandez William Wright au fost primii care au emis opinia că monumentele şi textele anatoliene descoperite sunt opera hitiţilor. În 1906, arheologul german Hugo Winckler a întreprins săpături la Bogazköy, care au scos la iveală mai mult de 10.000 de tăbliţe de argilă cu scriere cuneiformă, care – s-a constatat ulterior – formau arhivele regale ale hitiţilor. Institutul German de Arheologie a continuat săpăturile, sub conducerea lui Kurt Bittel, până în 1931, scoţând la iveală alte vestigii ale puternicului imperiu microasiatic, în vreme ce filologul şi arheologul ceh Bedrich Hrozny reuşea să descifreze scrierea cuneiformă hitită. În zilele noastre, vizitând locurile săpăturilor arheologice din Anatolia, sculpturile rupestre ale sanctuarului de la Yazilikaya, muzeele care dispun de opere de artă hitită – între care se remarcă Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene din Ankara şi Muzeul Pergamon din Berlin –, reuşim să intrăm în contact cu câte ceva din spiritul acestui popor dispărut.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.