ISTORIA ARTEI: Persepolis - Măreția Persiei

Zonă prin excelenţă de contacte între Orient şi Occident, Persia a receptat şi a asimilat de-a lungul timpului experienţa istorică şi artistică a popoarelor din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme originale de cultură şi civilizaţie. Perşii, descendenţi ai triburilor indo-europene care se stabiliseră la sfârşitul mileniului al II-lea î.e.n. în partea apuseană a Podişului Iranian, venind din stepele de la nord de Marea Caspică, se vor manifesta în istorie ca o mare putere după înlăturarea dominaţiei asiriene şi cucerirea Babilonului. În secolul al VI-lea î.e.n., sub puternicii suverani ai dinastiei Ahemenizilor, Persia va cunoaşte apogeul dezvoltării sale, inclusiv pe tărâm artistic. Cyrus al II-lea cel Mare (559-530 î.e.n.), la început conducător al unui regat vasal casei domnitoare din Ecbatana, a răsturnat, printr-o serie de victorii militare remarcabile, trei mari imperii (Media, Lidia şi cel Neo-Babilonian) şi a unificat Orientul Mijlociu antic într-un singur stat. Succesorii săi, Cambyse al II-lea, Darius I cel Mare şi Xerxes, au continuat seria de cuceriri, realizând un imperiu care, în perioada sa de glorie, se întindea de la Marea Mediterană până la fluviul Indus. În cursul Războaielor greco-persane, Imperiul Persan a început să dea semne de slăbiciune, micile oraşe-stat ale grecilor obţinând victorii răsunătoare.

În răstimpul de două sute de ani care separă apariţia sa în lume de cucerirea greco-macedoneană, Imperiul Ahemenizilor a încercat, adunând într-un ultim elan energiile slăbite ale popoarelor pe care le învinsese, să realizeze un rezumat al spiritului oriental. Arta persană veche este aşadar o artă de sinteză, contopind elemente din tradiţii artistice diverse, cu precădere asiriene, neo-babiloniene, egiptene şi greceşti. De la asirieni, artiştii persani au preluat stilul reliefurilor în formă de friză şi reprezentarea animalelor fantastice (până şi efigia divinităţii supreme a perşilor, Ahura-Mazda, a fost împrumutată de la imaginea zeului Assur). Construcţiile grandioase ale Imperiului Neo-Babilonian i-au inspirat pe suveranii Ahemenizi când au comandat ridicarea în oraşele lor de reşedinţă – Susa, Ecbatana şi Persepolis – a unor palate somptuoase cu săli vaste şi cu scări de onoare prevăzute cu statui şi reliefuri alcătuite din plăci de ceramică glazurată viu colorate. De la egipteni artiştii persani au învăţat folosirea coloanelor în arhitectură, însuşindu-şi în basoreliefuri hieratismul şi supradimensionarea figurii regale în raport cu personajele din jur. Armonioasa inteligenţă artistică a grecilor ionieni de pe coastele Asiei Mici şi din insulele Mării Egee, chemaţi de Darius I şi de Xerxes la curţile lor, pare să-şi fi pus amprenta asupra redării ceremoniilor, dându-le un caracter decorativ.

Potrivit cu întreaga tradiţie a Mesopotamiei, palatul regal a rămas şi în arhitectura epocii ahemenide un tip principal de clădire. Cel mai bine păstrat este palatul lui Darius I (522-486 î.e.n.) din Persepolis (care în traducere înseamnă „oraşul perşilor”), înălţat pe o terasă rectangulară având laturile de 530 m şi 330 m, cu impresionanta sală a audienţelor (Apadana), apoi cu renumita sală a celor o sută de coloane şi cu solemna scară pe ai cărei pereţi laterali figurează Friza dregătorilor. În această celebră scenă, reprezentarea unor detalii caracteristice în vestimentaţia şi coafura dregătorilor din ţările supuse, în obiectele aduse de ei ca daruri suveranului, individualizează personajele şi indică locul de origine al fiecăruia. Mărturie a puterii persane sub domnia „regelui regilor”, Persepolis pare să fi fost un oraş destul de cosmopolit la vremea sa, înconjurat de un zid triplu din granit şi beneficiind de un sistem de canalizare. În prezent, vestigiile aduse la lumină prin munca asiduă a arheologilor sunt un indiciu grăitor al vastităţii şi bogăţiei de odinioară ale aşezării.

Imagini reprezentând lei în luptă cu tauri punctează sălile palatelor regale, dar violenţa scenelor este temperată de fineţea extremă cu care calcarul a fost lucrat. Unul dintre laitmotivele sculpturii persane în relief şi în ronde-bosse este taurul înaripat. Motivul taurului şi al altor animale şi păsări de pradă, stilizate, apare şi în capitelurile, de regulă zoomorfe, ale numeroaselor coloane din marile săli hipostile ale palatelor. Celebru este basorelieful din palatul de la Susa reprezentând un leu înaripat şi cu coarne, în a cărui figură este exprimată vioiciunea şi elasticitatea mişcării, cu musculatura redată printr-o modulare suplă.

De un deosebit efect decorativ, datorită preţiozităţii coloritului dominat de cobalt, turcoaz, galben auriu şi oranj, este Friza arcaşilor (sau Nemuritorilor, după cum erau denumiţi soldaţii din garda regală) din palatul de la Susa, capodoperă păstrată astăzi la Muzeul Luvru. Îmbrăcaţi în costumele lor ceremoniale de luptători înarmaţi cu lănci şi arcuri, redaţi din profil, aliniaţi unul după altul la distanţe egale, siluetele soldaţilor creează un ritm cadenţat şi o impresie de solemnitate monumentală. La fel ca în cazul asirienilor, un scop important al artei persane a Antichităţii era preamărirea suveranului: acesta este reprezentat în luptă cu lei sau cu tauri sălbatici, sau stând pe tron înconjurat de suita sa, ţinând într-o mână sceptrul, protejat de Ahura-Mazda. Relieful cunoscut ca Audienţă la Darius, expus în prezent la Muzeul Naţional Iranian din Teheran, îl înfăţişează pe „regele regilor” aşezat pe tron, cu prinţul moştenitor Xerxes în spate, în picioare, iar în faţa suveranului şambelanul, care-i introduce pe reprezentanţii diferitelor popoare ale imperiului, veniţi să-şi aducă omagiile. Suveranii Persiei se îngrijeau nu doar de măreţia vieţii lumeşti, ci şi de locul odihnei lor veşnice. Dintre monumentele funerare ale suveranilor persani se remarcă cel al lui Cyrus cel Mare de la Pasargadae. Darius I a poruncit să se construiască un mormânt, pentru el şi pentru urmaşii săi, într-un perete abrupt de stâncă, la Nakş-i Rustam, dincolo de zidurile Persepolisului. În câmpie, drept în faţa intrării în mormânt, se ridică o clădire cubică, al cărei scop este încă nelămurit, dar care e posibil să fi avut un rol în ceremoniile de încoronare ale Ahemenizilor.

În cuprinsul vechiului Iran, perşii au promovat cultul focului şi al dualității permanente bine-rău, personificate de Ahura-Mazda şi Ahriman, cizelate în sec. VI î.e.n. de reforma lui Zarathustra, în care omul, liber de rituri şi fără să fie legat de un templu sau de un idol, îşi căuta mântuirea personală.

Imperiului Persan s-a prăbuşit în faţa impetuosului Alexandru cel Mare, însă civilizaţia şi arta persană au continuat să dăinuiască, intrând ca un element constitutiv în componenţa civilizaţiei şi artei elenistice. În anii ’30 ai secolului trecut cunoştinţele despre Persepolis au fost îmbogăţite prin efortul a doi arheologi germani, Ernst Herzfeld şi Erich Schmidt. Finanţati de Institutul Oriental al Universităţii din Chicago, ei au început să facă excavaţii în sudul Iranului, la 70 km de Shiraz, care au dus în cele din urmă la descoperirea vestigiilor vechii capitale a perşilor.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.